O piesă de teatru ce, mie una, îmi promitea viziunea realistă asupra vieţii şi este o expoziţie de caractere omeneşti, aşa cum am experimentat cu toţii: cu nuanţe de sentimente şi valori, dorinţe şi compromisuri, evoluţie şi cădere în gol. După 3 ani, încă nu am reuşit să văd piesa.

De câte ori îmi aminteam că vreau să îmi iau bilet, nu mai găseam nimic disponibil. Cererea a devenit foarte mare în ultimii 2 ani. Biletele se vindeau aşa de repede încât conducerea teatrului a decis că la acest spectacol nu se pot cumpăra mai mult de 8 locuri de persoană şi nici nu se pot face rezervări.

În primavara aceasta m-am decis. Sâmbăta, minunata zi în care se puneau biletele în vânzare, la ora 12:00 când am ajuns la Universitate, coada depăşea perimetrul Teatrului Naţional, în condiţiile în care casa de bilete era deschisă de la 10:00. N-aveam nicio şansă. Dar specificul românilor este să facă haz de necaz. Aşa că am discutat diverse, în stânga, în dreapta, apreciind faptul că oamenii încă mai au inclinaţii către frumos, calitate şi bun gust şi totuşi criticând disperarea expusă într-un loc al educaţiei individuale.

Săptămâna următoare, sâmbătă, cu ochii înlăcrimaţi de răcoarea dimineţii de primăvară, ajung la 9:00 în acelaşi loc dar şocul mă impinge doi paşi mai în spate. Se strânseseră deja aproape 100 de oameni care aşteptau nerăbdători de la cine ştie ce oră doar ca să prindă un loc la Egoistul. Şansa de a prinde bilet era astfel minimă.

După mai mult de o oră de când s-a deschis casa de bilete, am ajuns în faţa ghişeului. Mai era un singur loc la piesă. Păcat că eram doi. Am luat bilete la “O noapte furtunoasă” gândindu-ne că o comedie de-a lui Caragiale nu poate să dea greş în faţa aşteptărilor noastre. Cu câteva zile înainte de reprezentaţie, unul dintre actori s-a accidentat şi piesa nu s-a mai ţinut.
 

Dar toamnă înseamnă o nouă stagiune. Poate anul ăsta voi alerga mai bine după bilete!

Anita
(poza ii furnizata de Anita)