Mda, m-au sfatuit oamenii sa ma duc sa ma caut mai departe, cum se zice. Ador expresia asta: sa te cauti. Te cauti: suna existential.

M-am cautat, adica am fost la doctorul de familie (pentru care nu exista incredere si nici respect in Romania) care, aplecat peste hartia cu rezultatele analizelor mele de sange, m-a intrebat: cat bei pe saptamana? Hait, ca m-a prins. Intr-o fractiune de secunda imi dau seama ca n-are cum sa vada el ce si cum traiesc eu in fiecare zi, nu trebuie sa ma spovedesc in fata lui. Nu trebuie sa stie el ca beau si fumez prea mult, ce naiba. Tot ce trebuie el sa faca e sa imi dea trimitere la un specialist.

Ajung la specialist, in spital. Dat fiind faptul ca taica-meu e doctor, am avut nenumarate discutii despre sistemul medical romanesc versus sistemele medicale din alte tari. Na ca acum a rasarit sansa sa vorbesc din proprie experienta. Spitalul unde am am ajuns eu e un fel de spital universitar. Arhitectura moderna, zici ca intrai intr-un muzeu de arta moderna. Holuri frumoase, scari si intrari interzise, un labirint minunat. Olandezii sunt asi in birocratie, asadar totul era aranjat, nu trebuia decat sa apar ca o floare, evident, la timp. Am parte de o doctorita psihedelica, parca acum iesita din club, avea un breton sui, asa cum imi place mie. Tanara, energetica, sexi. Asa parea, pana mi-a spus ca analizele mele de sange sunt ingrijoratoare si ca ea recomanda o biopsie hepatica. Aoleu. Cum asa, biopsie?? Incep sa ma gandesc la anii in care am petrecut in camin si in Club A….incep sa calculez cat am baut pana acum, imi blestem zilele in care am invatat sa beau si sa fumez, de ce nu sunt ca alte fete, sa ies la un pahar de sprite??

Mi-am adus aminte cum dragostea mea pentru alcool a inceput intr-o doara, o bere cu taica-meu la inceput, am un tata bestial. Dup-aia gustul. Am inceput sa stiu diferentele intre beri…ah…nici nu vreau sa ma gandesc la berile belgiene, cata varietate. Placerea cand stai la o terasa singura si ai in fata o bere rece, soarele bate in pahar, iti aprinzi o tigara, nici un gand, nici o grija. Nu mai vorbesc despre starea de spirit care se naste cand oamenii sunt tipsy. Alt stadiu al placerii, sa fii cu prieteni si sa bei…prieteneste.

Ma rog, vorbeam despre ficatul meu. Asadar, mi-a venit timpul sa fac o biopsie. Ziua: joi. Ora: 10.00. Nu sunt ipohondra dar m-am uitat si eu pe net sa vad ce inseamna o biopsie hepatica. Cuminte cum sunt, ma uit doar pe site-ul spitalului, care explica la obiect pacientilor ce inseamna aceasta mica interventie chirurgicala. Trend-ul in Olanda e sa ii informezi pe pacienti despre tot, in amanunte. Si ce urma sa experimentez era doar o intepatura, cand se extrage bucata de ficat, si dup-aia 4 ore de stat in spital. Si vine ziua cea mare si ma duc, plina de curaj. Ma intampina o asistenta negresa, mare cat muntele. O femeie mare-mare, neagra, cu sani mari de tot, sani d-aia ca in Coliba Unchiului Tom. M-a calmat din start, intrebandu-ma cald: ti-e frica? Mie nu mi-era frica. De ce sa-mi fie frica? M-am intins pe masa, doctorita a aparut de nu stiu unde, a inceput sa imi explice ce o sa-mi faca, pas cu pas, in olandeza. Un nou test pentru mine: uite ca pot comunica in olandeza si in conditiile astea.. M-a intepat, curva dracului, in timp ce negresa ma tinea de mana. Incredibil, si acum ma gandesc. De ce ma tinea de mana? E parte din job-description? Cert e ca ii sunt etern recunoscatoare.

Dupa intepatura ajung in rest-room. Excelent. Oameni prietenosi care te intrebau daca ti-e frig, daca ai nevoie la toaleta. Nu imi venea sa cred cat de bine era acolo. Negresa mea venea la mine din cand in cand, sa vada cum sunt. M-a intrebat la un moment dat daca vreau o bucata de turta dulce. Turta dulce?? Nuuuu, multumesc.
In fine, m-a apucat durerea de dupa intepatura, durere de care fusesem avertizata. Ma si gandeam in timpul ala: nu te panica, nu te panica, nu te panica. Mi-au dat paracetamol pentru durere…moment in care nu am indraznit sa ripostez. Olanda e tara in care nasti acasa. N-o sa ma apuc eu sa plang de la o durere mica. Ma conformez sistemului, ca n-oi fi proasta. Anda, prietena mea cea mai buna, stie.

Asadar, stau acolo pentru 4 ore si sufar dar durerea trece, la un moment dat. Imi scot cartea si incep sa citesc, devine distractiv cum stateam eu acolo intinsa ca o vaca, doar pentru ca am ficat gras…In stanga mea un olandez cu aceeasi problema, tot o biopsie hepatica. Un tip la vreo 50 de ani, amsterdamez dupa limba, prost, idiot dar simpatic. La 10 minute dupa ce l-au adus in camera, a intrebat daca poate sa fumeze. Sa fumeze!! Din 5 in 5 minute vroia ciocolata calda. La un moment dat a adormit cu ciocolata calda in mana. Ce dracu, pe el nu-l doare nimic?? Nici nu mai puteam sa citesc de nervi.

Ma externeaza oamenii si eu ma car repede din spital, abia asteptam sa stau in soare si sa imi reiau firul vietii. Ies din spital, ca si cum as fi fost o eroina, imi aprind o tigara. Fumez stand pe banca din fata, sunt fericita, nicotina isi face efectul ca niciodata…Si incep sa transpir instantaneu. Si simt ca o sa lesin. Chiar simt ca o sa lesin. Ii spun fetei care statea langa mine pe banca, ii spun ca ma simt rau si, dintr-odata, apar oameni din toate partile, cu targa, cu un carucior, cu fete ingrijorate. Mie imi tot venea sa ma scuz, ca romanu’, dar nu puteam sa vorbesc.

Ma trezesc din nou fata in fata cu negresa care imi spune, jucaus: vezi daca nu ai vrut turta dulce?

Cami

FOTO: © Vadim Kozlovsky | Dreamstime.com